Deci nu-i de mirare ca-i da in robia inselatorului de minte, ca sa-i chinuiasca. Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai presus de fire, imbulziti de iubirea de sine. Avand iubirea fara minte, pe care ar vrea sa o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-i amageasca desavarsit (II Tesaloniceni 2, 11), ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i pedepseasca. Astfel, cand atarna de la Dumnezeu o atare pedeapsa peste oarecare, il cerceteaza satana, luand chipul mincinos al lui Hristos, si graindu-i cu mare blandete ii tranteste o lauda, cu care-l castiga fulgerator, si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa “placeri duhovnicesti”. Iata-l cu momeala pe gat. De acum, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita prin potriviri de semne prevestite, ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.
Iata cum, “puiul de drac” al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba inca, omorand pe cei ce nu cred ca el, i se va parea ca face slujba lui “dumnezeu” (dumnezeul care l-a inselat pe el) (Numeri 25, 7-13).
Cand stai de vorba cu cate unii din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si sarit din minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi toate mestesugirile vicleanului sa-si de-a arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, de cele mai multe ori, e caderea la lauda, cu care tatal minciunii si-a mangaiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atat osardie cel amagit de minte.
Si nu e mare mirarea, caci zice un filosof: e destul sa primesti in minte o singura prejudecata, ca apoi sa nu fie prapastenie la care sa nu ajungi in chipul cel mai logic posibil cu putinta. De aceea Biserica insira printre pacatele mintii si prejudecatile. (…)
Cu ingaduirea lui Dumnezeu, satana ii cerne si ii culege pe toti cei ce umbla in lumea aceasta dupa placeri, chiar duhovnicesti, daca ii prinde ca inca nu s-au lepadat desavarsit de iubirea de sine si de orice spurcaciune a vietii, dupa atata si atata propovaduire a Bisericii. Ca patimile acestea ii fac pe oameni sa cada loviti de sagetile laudei si sa se trezeasca cu mintea inselata si sarita de la locul ei (din socoteala smereniei).
Ca iata, pe cei ce nu aveau curatia vietii, lingaii de la curtea regelui Ahab, i-a dat inselaciunii desavarsite a duhului minciunii, si sfatul lor este ispita regelui iubitor de slava desarta, ispita in care trebuia sa cada si regele, ascultatorul lor, pentru pacatele sale. Ca si inselatii aceia, care l-au palmuit pe adevaratul prooroc al lui Dumnezeu, asa si proorocii mincinosi din zilele noastre sunt de o indrazneala nemaipomenita si palmuiesc smerenia, dandu-se pe sine de ceva mare (…)
Pe semnele urmatoare se pot cunoaste ca nu mai sunt intregi la minte:
1. Se dau pe sine de ceva mare, cum s-au dat de altfel toti ereticii (ratacitii) vremurilor, pe care insa i-a afurisit Biserica prin Sfintele Soboare.
2. Cad la lauda, avand o smerenie mincinoasa.
3. Se tin pe sine mai presus de Scriptura (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserica si Sfinti.
4. Mor dupa a fi ascultati si crezuti de oameni.
5. Fierb de manie cand nu sunt luati in serios.
6. Adesea au “graire in duh”, cu “duhul” care-i poarta si-i invata.
7. Nu vor, nici in ruptul capului, sa-si controleze prin preoti cele auzite de la “duhul” lor.
8. Cate unii, cu toate acestea, arata o evlavie neobisnuita: marturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, facandu-si Sfanta Cruce, batand matanii, sarutand icoanele, ba si Sfanta Impartasanie luand si jurandu-se ca-s oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt inselati.
9. Fac pe proorocii si imprastie spaima in oameni. Multe proorocii li se implinesc, dar multe nu. Asta atarna de puterea de stravederea a ‘duhului’ care le spune ce le spune, ca unul ce n-are invelitoarea trupului si de aceea prinde cu oarecare vreme inainte cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.
10. In numele “dumnezeului” lor sunt in stare sa omoare om, intemeindu-se pe Scriptura, ca si Avraam a fost in stare de o atare ascultare, iar Fineas a si facut aceasta, si i-a socotit acestuia ravna pentru Dumnezeul sau (Numeri 25, 7-13). Cu amagirea ascultarii pana la uciderea de om, a incercat vrajmasul pe multi, in toate vremurile, chiar si pe pustnici daramite pe oamenii lumii. Prin urmare, fiind asa de saritori cu ascultarea si credinta la povetele “duhului lor” pe care-l cred ca e Hristos, (si nu e), sunt intr-adevar o adevarata primejdie printre oameni; teroristi (pentru cei slab credinciosi).
11. Sar de la un lucru la altul si leaga lucrurile fara nici o legatura. Talcuiesc gresit, stramba adevarul si se propovaduiesc din Scripturi mai mult pe ei insisi decat pe Dumnezeu, mergand grabit spre cea mai de pe urma sfaramare si sarire a mintii.
12. In preajma lor simti tulburare si primejdie, caci multi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui sa se duca.
Nu-i ocaram, ci ne pazim, si invatam si pe altii sa se pazeasca si ne infricosam cat de groaznic si-au taiat mintea in Scripturi (II Petru 1, 20). Totusi, pe cat se poate, sa incercam sa-i intelegem, lamurind adevarul lucrurilor si mestesugirile vicleanului. E stiut ca facand omul gandurile si voile celui rau, intra acela in el. Sau, altfel zicand: iubind cele rele, pe firul acestei iubiri intra vrajmasul in cetate, adica prin cele de-a stanga, relele. Cand insa vede ca nu poate amagi pe om cu cele de-a stanga, sare in cealalta margine, de-a dreapta de tot, cautand acolo sa-l amageasca, ca sa-i dea omul crezare. (Firul iubirii omului are doua capete: de-a stanga iubirea celor rele si de-a dreapta iubirea virtutii; diavolul il cantareste atent pe cel ochit spre inselare spre ce inclina si-l sageteaza apoi fie cu laude pentru virtuti, fie cu indemnuri spre pacate. Extremele sunt ale diavolului si abia mijlocul, adica dreapta socoteala, e acela care-l duce pe crestin in bratele lui Dumnezeu.)
Ii tranteste o lauda pentru multimea credintei in Dumnezeu si a iubirii virtutii, si-l indeamna ca fara masura si fara intrebare sa se sileasca in acestea. Pe unul il trezea la rugaciune, silindu-se sa-i strecoare in minte si in inima parere mare despre sine, precum ca pe el il trezesc Ingerii la pravila. Sau, daca cel ochit spre inselare nu e chiar asa de virtuos, ii imai ingaduie, ba sa fumeze, ba sa bea, zicandu-i prin gandurile lui ca-i trebuie putere si ca nu-i pacat. Pe unul l-a sagetat aratandu-i-se in chipul lui ‘Hristos’, si spunandu-i: ‘Pentru dumneata mai rasare soarele!’ Douazeci si cinci de ani pe urma l-a mai dascalit, ca sa ajunga sa se creada pe sine ca el este ‘Fiul Omului’ din Scriptura, care va desparti oile de capre si va intemeia Imparatia lui Dumnezeu pe pamant, si ca in zilele lui va fi sfarsitul si judecat se va face prin el.
Firul acestei iubiri, fie ca inclina spre pacate, fie ca inclina spre Dumnezeu, vrajmasul cauta sa-l prinda de capete, nesfiindu-se, ucigasul, sa se dea drept ‘Dumnezeu’, numai sa te prinda. De aceea au zis Parintii ca intotdeauna extremele sunt ale diavolului. Adica si prea mare iubire de Dumnezeu inainte de vreme poate fi pricina de cadere; o iubire oarecum pamanteasca, patimasa, nelinistita, nesenina, necurata si pironita. Grija la minte!, caci razboiul nevazut cearca pe toata lumea si n-a crutat nici iubirea de Dumnezeu a Apostolilor!”
(Din Parintele Arsenie Boca, “Fericirea de a cunoaste calea“, Editura Credinta stramoseasca, 2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu