luni, 17 decembrie 2012

La Viforata, pe urmele parintelui Arsenie Boca

Amintirile Maicii Arsenia

I se spune Viforata, dar nimeni nu stie de unde vine acest nume, prin aceste locuri iarna fiind blanda, fara crivat sau alte rascoliri dusmanoase de zapada. Viforul va fi venit candva de la oameni, de la navalirile turcesti si incursiunile ostirii lui Bathory, de la incendii si cutremure, jafuri si alungari, care s-au succedat de-a lungul timpului, vreme de 500 de ani. Viforata e batrana si frumoasa, asemenea maicutelor preotese, pe care manastirea (singura casa sanatorial-monahala din tara) le-a adapostit, pana ce ultima din ele, maica Maria Suseac, s-a stins de curand la aproape 100 de ani. Viforata e unica, aparte si de necomparat. E singura lavra romaneasca cu doua starete (cea batrana, maica Arsenia; cea tanara, maica Mihaela), cu trei hramuri si cu trei ctitori: Vlad, Matei Basarab, Constantin Brancoveanu, dimpreuna cu soata sa, Marica Doamna. Ridicata pe ziduri de un metru grosime si adapostind comori fara de pret, printre care catapeteasma din tei aurit sculptata de Karl Stork, manastirea sta de paza la portile Targovistei, tacuta si de neclintit, asemenea icoanei facatoare de minuni a Sfantului Gheorghe - icoana venetiana din argint aurit, daruita in 1631 de Leon Tomsa, cu multa dragoste si cheltuiala.

Calugarul zburator de la Sambata

In spatele manastirii incep dealurile si muntii. Livezile din preajma par fara sfarsit. Miroase a mere coapte si a toamna. Lumina galbuie coboara incet dinspre apus, rotunjind zidurile masive si asprimea chiliilor sustinute de coloane scurte, brancovenesti. In curtea manastirii e liniste si potop de flori. Maica Arsenia ne asteapta in Cancelarie, chiar langa muzeu. Dupa 44 de ani de staretie a lasat povara conducerii maicii celei tinere, Mihaela, ramanand stareta onorifica, pe viata. E blanda si vigilenta in acelasi timp, severa si plina de dragoste. A imbatranit frumos. Simplitatea hainelor calugaresti ii subliniaza tinuta si trasaturile discret aristocratice. Sta pe un taburet de bucatarie, nemiscata, cu spatele drept, ca intr-un jilt imparatesc. E fiica de preot, vlastar al unei vechi si avute familii fagarasene. Nimic nu-i lipsea - nici pianul din salon, nici bona nemtoaica, care o pregatea pentru viata dupa tipicul pensioanelor vieneze. Intr-o zi, fara explicatii, a decis sa renunte, brusc, la toate. Era inca un copil, cand i-a zis tatalui: "Ma calugaresc". Batranul preot a privit-o surprins si, dupa o clipa de cugetare, i-a raspuns: "Gandul acesta e frumos, dar nu-ti apartine. Esti minora si ai nevoie de consimtamantul meu. Nu ti-l dau. Cat traiesc eu, nu te calugaresti".

Ascunzandu-se in camera ei, maica Arsenia a plans si s-a rugat toata noaptea, cerand ajutor si luminare de la Maica Domnului. In viata, sunt momente cand trebuie sa-L lasi pe Dumnezeu sa hotarasca. Raspunsul nu a intarziat sa apara. La rugaciunile ei, maica a primit doua semne. Primul a fost un vis - clar, tulburator si plin de culori. Se facea ca intrase in biserica. Isi ocupase locul din strana, intr-o latura a altarului, in timp ce tatal ei slujea invesmantat in odajdii sclipitoare. Solemn si fara graba, tocmai savarsea o slujba de inmormantare. Canta cu isonuri mangaietoare rugaciunile de dezlegare pentru mort si, in mijlocul bisericii, intins pe o masa inconjurata de lumanari, era tot el. In visul maicii, batranul preot din Fagaras participa la propria sa inmormantare! Cateva saptamani mai tarziu, in martie, se muta la ceruri - linistit, impacat, fara nici o tulburare sufleteasca.

Al doilea semn - si cel mai puternic - l-a avut in drum spre Manastirea "Sambata". Era in ziua de Izvorul Tamaduirii si, impreuna cu parintii, incerca sa nu intarzie la Sfanta Liturghie. La un moment dat, caruta in care se aflau a ajuns din urma un calugar, ducand pe umar o straita mare si grea. Era tanar, inalt, incins cu o curea lata de piele. In hainele lui cernite si cu barba neagra ca de taciune, parea un haiduc, o cruce de barbat. Oprind caruta, parintii au intrat in vorba cu tanarul monah. Asa au aflat ca vietuieste la Sambata, ca, dintr-o neglijenta, manastirea ramasese fara prescuri si acum se grabea sa duca prescurile luate dintr-un sat vecin, inainte ca mitropolitul Balan sa inceapa slujba arhiereasca. Degeaba au insistat parintii sa urce alaturi de ei, sa scurteze astfel drumul. Calugarul i-a refuzat categoric si a ramas in urma, pierzandu-se in colbul starnit de caruta.

Maica, o copila in acea vreme, ardea de nerabdare sa ajunga la Sambata. Mai erau vreo zece kilometri pana la manastire si, cum ora era deja inaintata, batranul sau tata a dat bice cailor. Cand au intrat in curtea manastirii, au ramas cu totii inmarmuriti: calugarul intalnit in cale trebaluia linistit la pangar, era imbracat in rasa curata de sarbatoare si se purta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Asa l-a cunoscut maica pe parintele Arsenie Boca, printr-o minune vazuta cu ochii ei. Cum a ajuns parintele inaintea lor, cum a intrecut galopul cailor in chip nevazut - asta nu va afla niciodata.

Harul lacrimilor

Daca o intrebi cum arata parintele Arsenie Boca, cum era el in realitate, maica se transfigureaza usor si un suras nostalgic apare pe fata ei alungita de postiri calugaresti si de veghea noptii. Il vede aievea, dar nu-l poate cuprinde in cuvinte. Cu greu, dupa o pauza adanca, spune: "Acoperea zarea cu umerii lui si, cand vorbea, avea o privire ce cauta departe, spre munti. Era mereu in rugaciune, chiar si cand te certa".


Maica i-a fost ucenica - prima si cea mai draga. Nu intamplator i-a dat numele de Arsenia, ca legamant si intarire a lucrarii ce trebuia continuata, si dupa disparitia lui: ridicarea unei noi manastiri. Maica nu se lauda cu marele ei duhovnic si nu-si gaseste vreun merit ca el a ales-o din multimea venita sa-i ceara sfat si cuvant de credinta, desi parintele era foarte tanar, abia fusese tuns in monahism. Doar iscodita de intrebarile noastre isi aminteste. Intense si vii, imaginile se succed, ordonandu-se dupa vrerea unui alt timp, cel al memoriei afective. L-a cunoscut, deci, la Sambata, pe vremea cand manastirea era o ruina. Chiliile nu aveau geamuri si pe acoperisul bisericii crescuse un copac salbaticit. Cine si-ar fi inchipuit ca, tanar si fara experienta, parintele va reface singur manastirea, astfel plinind proorocia mitropolitului Balan, facuta in fata multimii taranilor fagaraseni, care il ascultau cu capetele descoperite: "Eu plec, dar va las stalp de nadejde la Sambata".
Vocatia parintelui a fost cea de constructor. Toata viata a ridicat ziduri si, mai ales, suflete. Era puternic, de neclintit.

Din prima clipa, ii simteai forta. Nimeni nu-l putea minti pe Arsenie Boca. Nici nu te lasa. Adeseori, ti-o lua el inainte, spunandu-ti cele mai grele pacate. Parea aspru, dar, de fapt, era drept. "Ce vrei?", intreba el cu o voce tunatoare. "Intai impaca-te cu vecinul cu care te-ai certat ieri si apoi vino la spovedanie".
Maica Arsenia e convinsa ca parintele, prin rugaciune, era inainte vazator - iti stia si viata trecuta, si pe cea viitoare. Nu cauta sa te sperie. Vazand in duh ce te asteapta, ofta doar si se innegura la chip. Odata, s-a intamplat ca o studenta din Cluj sa-i ceara sfat si binecuvantare. Voia sa se calugareasca. Ascultand-o, parintele a lacrimat. A tacut un timp, si-a cantarit vorbele, dupa care a spus: "Mai vorbim dupa 10 mai". Exact pe 10 mai 1947, studenta a fost arestata de comunisti si ani de zile a stat intemnitata la Mislea, in umilinte si batai greu de imaginat. Vazator cu duhul, parintele Arsenie Boca intrezarise chinurile prin care va trece. Avand darul rugaciunii, isi vedea si propriul viitor, suferintele si arestarea, dar nu se tulbura prea tare. Stia ca pentru mantuire trebuie sa le induri pe toate, sfatuindu-i pe credinciosi sa rabde, sa accepte senini vrerea lui Dumnezeu. Ceea ce sfatuia pe altii facea si el. Arestat fiind in beciul Securitatii, gardianul l-a gasit afara, in fata celulei, lacatul de la grilaj fiind desfacut. "Nu te teme", a zis el. "Nu plec nicaieri. Nu vreau sa patimesti din cauza mea. Ai doi copii si o femeie bolnava." Gardianul a inlemnit. Toate cele spuse de parintele erau adevarate.
Cu ochii ei, maica a vazut multe. A vazut, mai ales, un har al parintelui mai putin cunoscut: harul lacrimilor. Cumva inexplicabil, in preajma parintelui simteai nevoia sa plangi, sa-ti usurezi sufletul. Si maica a patit acelasi lucru. Prima data, nici nu s-a putut spovedi. Stand in genunchi, cu patrafirul pe cap, a plans tot timpul. "Nu stiu cum, prezenta lui te zdruncina sufleteste si, imediat, din ochi tasnea roua pocaintei." Parintele stia prea bine ce se intampla si, intrand in biserica, il certa pe calugarul care facea acolo curatenie: "Tu vezi ce maturi aici? Sunt lacrimi, frate. Lacrimi si pareri de rau... Iti dai seama? Ai vazut vreodata masini care plang? Asta-i marea minune a lui Dumnezeu". Deja, renumele parintelui se raspandise in tot Ardealul. La Sambata si, mai apoi, la Prislop, venea puhoi de lume - tot timpul, de sarbatori sau peste saptamana. De aici au pornit si dusmaniile care l-au urmarit toata viata: prigoana, alungarea din monahism, exilarea lui langa Bucuresti, la Draganescu, in haine lumesti, ca simplu pictor, umil zugrav de biserica.

Sfantul de la Prislop

Fiica duhovniceasca a parintelui, maica nu ii poarta doar numele, ii datoreaza totul: ravna rugaciunii, lecturile din Pateric si din Psaltire, taria de a trece increzator peste orice incercare. Dornica a se calugari cat mai repede, parintele a trimis-o mai intai la Manastirea "Bistrita", ca sa-si termine scoala. Apoi, a indemnat-o sa-si caute locul, sa viziteze mai multe manastiri si sa urmareasca atent semnele date de Dumnezeu. Intr-adevar, oriunde se ducea, i se intampla ceva: la Manastirea "Dintr-un lemn" au muscat-o niste caini, la Surpatele a pagubit cu niste bani, neavand spor in nimic, la Bistrita s-a imbolnavit in curentul teribil starnit de Cheile Bistritei si muntele Arnota. "Incotro o apuc acum, parinte?", a intrebat ea speriata, si incercatul ei duhovnic a zambit, cum rar i se intampla sa o faca. Ca si intrarea in monahism, tu trebuie sa ceri, tu intinzi foarfeca cu care vei fi tuns, spre consfintirea noului botez. A trimis-o atunci la Viforata, stiind ca acolo va fi casa ei pana la sfarsitul vietii.

Maica Arsenia implineste la Viforata o mare porunca. De 44 de ani, in tot ce face este prezent, cu sfaturile si indemnurile lui, marele duhovnic al Ardealului. In momente de cumpana, se roaga catre el si cere ajutor. De doua ori pe an - 8 mai (Sfantul Arsenie) si 28 noiembrie (cand parintele s-a mutat la cele vesnice) -, maica merge la Prislop si se reculege la mormantul din spatele manastirii, amintindu-si vorbele lui, rastalmacite apoi de altii: "Nu plangeti, caci acolo unde ma duc, in ceruri, va voi ajuta mai mult, rugandu-ma pentru voi". Maica nu se indoieste de acest ajutor, asa cum nu se indoieste de minunile pe care parintele continua sa le savarseasca si astazi. Chiar si unele lucruri mai marunte iti dau serios de gandit. De pilda, parintele a lasat porunca sa nu fie venerat, ca nu cumva, in evlavia aratata lui, sa-L uitam pe Hristos. De aceea, maicile de la Prislop cer credinciosilor sa nu ia cu sine nici aschii din cruce si nici tarana de pe mormant, spunand: "Nu luati nimic, oameni buni. Fiti multumiti cu rugaciunea". Cineva, insa, a incalcat porunca si, brusc, masina cu care venise la manastire a refuzat sa porneasca. Degeaba a mesterit la ea. Abia cand a aruncat saculetul cu pamant, masina a plecat, simplu, fara nici o problema.
Din toate cate le-a trait langa parintele, stareta Arsenia a ramas cu cateva vorbe de neuitat ("Ca sa fii monah, iti trebuie majoritate de minte") si o cruciulita sculptata de mana parintelui in 1946, de care maica nu se desparte niciodata. O singura data, a venit parintele Arsenie la Viforata. A privit atent in jur, a intrat in biserica si, dupa un timp, a spus: "Se simte duh de calugarie". Apoi a plecat, pierzandu-se in multime.

In incaperea stramta a Cancelariei miroase a tamaie si-a flori. Stareta cea tanara, Mihaela, o priveste pe maica Arsenia ca pe o icoana. Sunt mereu impreuna si de nedespartit. Se sfatuiesc si se completeaza pana si in cele mai mici lucruri, cum rar se intampla prin alte locuri. Viforata e o manastire grea si deloc bogata. Sunt multe de facut, de la urgentele reparatii ale bisericii celei mici (monument brancovenesc), pana la terminarea arhondaricului si renovarea chiliilor. Cu o obste de aproape 100 de suflete, la Viforata totul se masoara uriesesc: sute de portii de mancare, sute de paini, tone de alimente, tone de lemne. Manastirea abia face fata, dar si ajutorul lui Dumnezeu e pe masura. Mereu apare un ajutor providential, un dar, o milostenie mai importanta. Cineva a oferit materiale de constructie. Altul s-a oferit sa dea paine in valoare de 15 milioane pe luna. Cateodata, cele doua starete se ingrijoreaza, dar nu se sperie niciodata. Au nadejde in ajutorul lui Dumnezeu si, la vreme de necaz, se aseaza sub pavaza icoanei facatoare de minuni a Sfantului Gheorghe.

Ca icoana a speriat candva oastea turcilor, aparand ca un urias invesmantat in zale de aur, si astfel punandu-i pe fuga; ca multi credinciosi s-au vindecat de boli cumplite numai atingand lemnul ramei, asta tine de legenda locului. Vazuta si traita de maici este minunea savarsita in 1965, cand, la un pas de desfiintare, manastirea a fost salvata de patriarhul Justinian Marina in ultima clipa, numind-o "Casa sanatoriala pentru preotese si monahii batrane". Tot o minune a fost cand, in acelasi an, Muzeul R.S.R. a confiscat icoana Sfantului Gheorghe, dar brusc, inexplicabil, sefii muzeului s-au razgandit si au permis maicii Arsenia sa o ia inapoi. De atunci, din 1965, necontenit pana astazi, in fiecare noapte, in biserica din Viforata se citeste Paraclisul Maicii Domnului, drept multumire si prinos de dragoste pentru toate cate sunt, neatinse si mereu intregite, de 500 de ani incoace.

Mai putin cunoscuta decat surata sa, Dealu, manastirea cu doua starete si trei ctitori, pare mai harnica si mai ravnitoare. Pe an ce trece, Viforata intinereste, castigand noi ucenice. Tot mai putine, maicile cele batrane, cu rugaciunea si amintirile lor, privesc tacute si vegheaza, asemenea zidurilor de incinta, spre paza si pastrare a ceea ce a fost si va fi mereu: rugaciunea neintrerupta si nadejdea in Hristos, in mila si ajutorul Lui, de care avem nevoie acum parca mai mult ca oricand.


Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu