miercuri, 20 februarie 2013

Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie (partea a II-a)

Continuare din prima parte - Un fost catolic convertit la Ortodoxie: „Mulţumesc Bisericii Ortodoxe pentru că a păstrat Harul și Adevărul”
Ce alte amintiri mai ai legate de Ortodoxie, în răstimpul de la începutul căutărilor tale şi până la botez? Ai mai fost în România, ai mai vizitat şi alte mănăstiri ortodoxe şi biserici?
- Da, am mai fost. Îmi amintesc că într-un an, în preajma Paştilor, am fost cu Rodica la cumpărături. Şi-atunci îmi zic: „Nu e pe aici vreo biserică ortodoxă, să stau la slujbă până când terminaţi voi cumpărăturile?” Mi-a arătat una şi acolo era slujbă. Şi mi-a rămas bucuria aceea de a sta la o slujbă ortodoxă, de la început până la sfârşit!
Oricum, de pe când eram romano-catolic şi căutam să trec la Ortodoxie, eu aplicam principiile şi rânduielile ortodoxe în viaţa mea. De exemplu, postul. Ţineam postul ca la ortodocşi, cu aceeaşi asprime. Într-un Post Mare, am slăbit 16 kilograme! Ultimele trei zile din Săptămâna Patimilor n-am mâncat nimic, până la Înviere.
Altă dată, am mers la o mănăstire de lângă Timişoara. Era de maici. Şi Rodi îmi zice: „Vezi că acolo slujba e lungă!” Şi eu i-am zis: „Şi care-i problema? Stăm la toată slujba”. Am văzut că ei se foiau. Ieşeau din biserică, se duceau la maşină. Eu am stat tot timpul. N-am ieşit deloc, chiar dacă nu înţelegeam prea multe, căci pe atunci ştiam puţin româneşte. Vroiam să stau până la sfârşit, dar ei nu mai aveau răbdare…
Oricum, pentru altcineva poate că aceste lucruri nu sunt aşa de importante, dar pentru mine sunt. Şi, cu trecerea timpului, devin tot mai importante! Ce m-a mai impresionat acolo erau colacii cu lumânări aprinse, adică faptul că Biserica Ortodoxă, în afară de grija pentru fiii ei vii, nu-i uită nici pe cei adormiţi, îi pomeneşte. Mare lucru!
Dumnezeu îl aduce pe om la theosis (îndumnezeire). Pentru un romano-catolic are mare impact asta, căci el vrea să găsească asta în Catolicism, dar nu o poate afla niciodată. Nu există! El a pierdut cugetul Sfinţilor Părinţi ce au trăit în Italia ortodoxă. Mulţi astăzi nu mai ştiu ce-au scris sau ce-au scris nu se publică, nu se citeşte…
Revenind la botez, le-ai spus părinţilor şi rudelor tale că te botezi? Au venit la botezul tău?
- Le-am zis, i-am invitat, dar n-au venit. N-au fost de acord. M-au lăsat singur! Pe moşia mea am o biserică catolică de la 1700, dărăpănată, pe care vreau s-o renovez şi s-o fac ortodoxă. Atunci iarăşi s-au împotrivit. Dar, cu timpul, s-au schimbat. Sunt cu totul alţii. Văd că au început să aibă preocupări şi căutări religioase mai adânci, lucru ce nu exista înainte. Îmi pun întrebări serioase, nu ca înainte – întrebări fără sens, precum: „De ce nu mai eşti creştin?” Pentru mine asta-i o întrebare neghioabă. Ce? Ortodocşii nu sunt creştini?
Aici fac o paranteză. În viaţa Stareţului Sampson din Rusia se găseşte un episod interesant. Mama lui era englezoaică şi el a fost botezat la anglicani. Când Stareţul a trecut la ortodocşi şi a intrat în mănăstire, vine mama lui şi-i spune: „Deci, rămâi aici?” „Da!” „Atunci s­ă-mi înapoiezi costumul şi ceasul tatălui tău”. „Poftim, n-am nevoie de ele”. Apoi ea îi zice: „Să ştii că ne-ai jignit pe noi toţi şi tot neamul nostru. De aceea, te tăiem de pe lista celor vii şi morţi”. La tine a fost aşa ceva?
- Mai rău! Mai ales mama era foarte agresivă. Se pornea împotriva mea şi, în special, împotriva lui Rodi. Ei tot timpul au crezut că Rodica m-a influenţat ca să ajung ortodox – în timp ce ea n-a avut nici un amestec în trecerea mea la Ortodoxie. Mama îmi făcea reproşuri. Vorbea de rău pe Rodica, pe români – şi eu asta n-o suportam. Îi ziceam: „N-ai dreptul să jigneşti un popor şi, mai ales, un popor ortodox! Nici măcar nu-i cunoşti. Nu ştii ce înseamnă cultura română, ce frumoasă este. Ce oameni sunt. Nu-ţi pot permite să vorbeşti să zici aşa ceva. Cum te-ai simţi tu să ţi se spună aşa ceva?”. „Dar eu n-am nevoie să merg în altă ţară”. „Şi ce contează asta?”. Rodica, deşi suferea mult, îmi spunea: „Nu-i bine să răspunzi mamei tale. Nu-i frumos!”. Mai rău a fost cu ceilalţi patru fraţi ai mei. Pentru ei a fost un şoc. Nu erau credincioşi şi îmi spuneau: „Da’ tu, la vârsta asta, încă mai crezi în Dumnezeu?”. „Vai! Da’ voi nici nu ştiţi ce vorbiţi!”
Cum vezi tu diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Catolicism? Ce anume te deranja în Catolicism, ce lucru nu mai era precum în Biserica primară?
- Pentru mine toate diferenţele sunt importante! În primul rând, că s-a schimbat Crezul – cuvântul „Filioque”[1]. Îi mulţumesc părintelui profesor Ioannis Romanidis pentru asta. Am înţeles din cărţile lui greutatea acestui fapt. Şi ce m-a pătruns mai mult la inimă a fost că în Biserica din Roma era scris în latină şi în greacă Crezul fără adaosul „Filioque”, pus de Sfântul Leon al III-lea, Papa Romei. Era încrustat pe două plăci.
Mai există acele două plăci?
- Da, dar nu ştiu unde, cred că sunt la Vatican… Şi Sfântul Leon spunea că în Biserică n-are ce căuta „Filioque”. Era deja pornită discuţia asta după Conciliul de la Toledo. Şi-apoi, papii de la Roma au condamnat „Filioque” împreună cu Biserica mult timp, până când au intrat francii în secolul al IX-lea – atunci au acceptat Filioque. Asta a avut urmări grave în sudul Italiei. Au fost schimbaţi cu forţa episcopii care nu acceptau adaosul la Crez – în Calabria, Apulia, Sardinia, Sicilia şi în Campania[2]. Tot poporul meu a fost trecut cu forţa la inovaţiile făcute de franci.
…Apoi, faptul că în Biserica Catolică la împărtăşanie nu se dă vin mirenilor, ci numai ostia, iar azima nu-i dospită – şi asta m-a deranjat foarte mult. Eu, când am luat prima împărtăşanie la ortodocşi, am rămas foarte mirat, căci nu ştiam de „zeon”, de apa caldă folosită la împărtăşanie. Pentru un catolic, e ceva extraordinar! Îţi dă senzaţia de comuniune, de căldură. Nu e nici o diferenţă, suntem toţi un trup.
În al treilea rând, că preoţii catolici nu se pot căsători. În Ortodoxie, Taina Nunţii e mult mai preţuită decât în Catolicism.
Şi al patrulea, teologia energiilor necreate, lucru pe care Biserica Romano-Catolică nu-l acceptă. Dar pentru mine e lucru de căpetenie.
Dacă citeşti Sfinţii Părinţi se vede tot, toată această diferenţă! Aici se cuprind toate, şi teologia icoanei. Catolicii nu au icoane, au tablouri. Sunt tablouri, nu icoane! Deci, ei nu respectă predania, tradiţia Bisericii. Nu-mi place când văd la ortodocşi icoane de influenţă apuseană, catolică, renascentistă. Şi mă mir că lumea nu-şi dă seama ce diferenţă enormă! – deoarece între icoana bizantină şi statuetele şi tablourile catolice nu există comparaţie. E prea mare prăpastia ca să se poată compara, nici măcar artistic! De exemplu, „Sfânta Treime” a lui Andrei Rubliov e ceva extraordinar, chiar şi artistic. Fantastic! Totuşi, prin icoana bizantină, catolicii se apropie de Ortodoxie. Simt frumuseţea ei!
Apoi, este ierarhia bisericească. Faptul că Papa Romei a spus că el e cel mai de seamă patriarh. Un papă a spus odată: „Io sono la Chiesa!” („Eu sunt Biserica!”) Asta-i ceva foarte grav! De ce? Sfântul Grigorie Dialogul, Papa Romei, îi scria Patriarhului Constantinopolului – care zicea atunci despre sine că e cel de seamă, cel mai mare patriarh : „Tu susţii ceva ce nu există în Biserică!”[3]
Era vorba de Sfântul Ioan Postitorul…
- Da, împăratul şi senatul îi dăduseră titulatura de patriarh „ecumenic” („a-toată-lumea”). Nu şi-a luat-o el, ci i-a fost acordată. Papii de acum ar trebui să citească ce zicea acel Papă sfânt, Sfântul Grigorie cel Mare, despre primatul în Biserică…
Apoi, infailibilitatea Papei, ce a apărut pe la 1855. Dar problema e că atunci când Papa zice: „Eu sunt Biserica”, uită că a fost un moment pe la 1300-1400 în care deja se vorbea cine-i mai important: Papa sau Sinodul?! Şi atunci au existat împotriviri – dintre catolici…
Deci, aceste inovaţii sunt dezminţite de ei înşişi. Dacă luăm, de exemplu, „dogma Imaculatei Concepţii”: să vezi cum se certau între ei dominicanii şi franciscanii! Dominicanii n-au acceptat-o niciodată. Ei spuneau la fel ca Sfinţii Părinţi. Vezi certurile astea, discuţiile în contradictoriu, apoi vezi şi tradiţia ortodoxă. E simplu să vezi drumul adevărat. De ce e adevărat? Pentru că merge până la rădăcină, la Iisus Hristos, la piatra adevărată – căci nu Papa e piatra, ci Hristos.
Mai sunt multe diferenţe: pomenirea morţilor, rugăciunile, cântările. În biserica romano-catolică, muzica parcă e din desene animate[4]. În consecinţă, problema Catolicismului e că a promovat ca dogme lucruri pe care le condamnase înainte – ceea ce în Ortodoxie nu există. Biserica romano-catolică se contrazice pe ea însăşi. Şi ce pune capac la toate e că catolicii ştiu că n-au dreptate, dar nu vor să recunoască. Asta te lasă perplex!
Am tradus mai demult din greacă o mărturie ce poartă titlul „Pentru ce am părăsit Papismul?”; e scrisă de un monah romano-catolic trecut la Ortodoxie şi ajuns ulterior episcop ortodox în Mexic, Pavel Ballester, de origine spaniolă; acolo el povesteşte cum le arată romano-catolicilor că biserica lor n-are dreptate, minte. Atunci un iezuit îi zice: „Ştiu şi eu că n-avem dreptate, dar prefer să merg alături de Papa în iad, decât cu toate adevărurile voastre în Rai”. Cum vezi lucrul ăsta?
- Asta e ceva care… e că nu lasă pe oameni să cunoască adevărul, ţin lumea în minciună. Aşa ceva, pentru mine, e un lucru satanic. Să nu-i laşi pe oameni să cunoască adevărul!
Ortodoxia a avut întotdeauna ca principiu de „prozelitism”, ca să-i zic aşa, deşi nu-mi place termenul, acel „Vino şi vezi!” din Evanghelia lui Ioan, capitolul 1, versetul 46. Ea n-a căutat să convertească cu parul. Cum vezi contrastul dintre acest principiu nobil şi acţiunile prozelitiste ale Inchiziţiei?
- Ai spus bine când ai afirmat că Biserica ortodoxă nu face prozelitism. Prozelitism e numai în biserica romano-catolică. Iată, şi eu, şi Emanuel, dar şi alţii am venit singuri să fim botezaţi! N-aţi venit voi să ne convingeţi ca să facem lucrul ăsta. Ideea de Inchiziţie e luată de la atei – să fii împotriva tuturor bisericilor. Şi aici sunt multe minciuni istorice. O Inchiziţie teribilă, cea mai rea pe care a cunoscut-o istoria, a fost cea din sudul Italiei – când papa trimitea inchizitori în Calabria. Sfântul Grigorie Palama spune de un Sfânt Nichifor, care a venit în Athos…
- Sfântul Nichifor din singurătate, care e şi în Filocalie?
- Exact! El a fost italian, din Calabria. Aproape sigur a fost prigonit de către Inchiziţie (trebuie cercetate actele)… a fugit din Calabria în Athos. Şi el zicea că neamurile lui au fost trecute cu forţa la Catolicism. Dar nu vroia să-şi piardă mântuirea şi a fugit în Muntele Athos. A preferat să fugă de greşelile bisericii romano-catolice! Şi asta spune multe.
S-au păstrat actele proceselor făcute în Calabria. Cei care vorbeau greceşte erau marginalizaţi, prigoniţi. Asta seamănă foarte mult cu o poliţie etnică! Nu poţi să constrângi omul, dacă el vrea să fie cu adevărul. Acolo se folosea forţa şi constrângerea. De aceea, până azi, în poporul Italiei de sud au rămas nişte semne pe care lumea nici nu le cunoaşte. Fărâme de identitate istorică, din trecutul său, de pe când era ortodox. Rămâne… aşa, ca o amintire pierdută. De exemplu, în Brindisi se face o prăjitură care se cheamă colivă. Dar nimeni de acolo nu ştie că există colivă în Biserica Ortodoxă. Nu ştie de unde s-a păstrat această denumire. Şi mai sunt şi altele. De exemplu, în Italia de sud s­-a păstrat obiceiul de a cinsti şi săruta moaştele şi mormintele sfinţilor. Dar normanzii îi opreau! Aceştia au ocupat tot sudul Italiei, care era parte componentă a Imperiului Bizantin; era deci ortodox. Şi normanzii luau icoanele şi le ridicau sus ca să nu poată ajunge oamenii şi să le sărute. Iar ei, sărmanii, ce făceau? Sărutau vârful degetelor şi trimiteau sărutul sus, la icoane, pentru că nu ajungeau să le sărute cu buzele! Aşa că până astăzi, în sudul Italiei, oamenii fac cruce şi apoi sărută vârful degetelor, dar nu ştiu nici ei de ce fac asta, de unde le-a rămas.
Îmi spunea un călugăr rus care a fost cu mine în Sfântul Munte, la întoarcerea în Italia: „În Calabria sunt nişte sate care sunt la fel ca la greci. Trebuie să te gândeşti că înainte nu era nici o diferenţă. Era un singur popor, cu o singură credinţă!”. Şi, apoi, părintele Ioannis Romanidis… pentru mine, mi-a deschis ochii în multe privinţe ca istoric.
Deci, ca să şteargă urmele, înseamnă că istoria Italiei a fost măsluită.
- Da, a fost falsificată. Iar acum oricine încearcă să vorbească despre asta, iese cu scandal! De ce nu sunt traduse cărţile lui Romanidis? În Italia nici nu se ştie despre ele. Eu am scris pe un site de istoria bizantină a noastră şi imediat a ieşit scandal – de cum am început! Dar eu am zis tot, până la capăt. Trei ani m-am „bătut” cu un profesor italian de istorie bizantină pe acel site; el m-a invitat la Veneţia. Trebuia să plec la Sfântul Munte şi i-am spus că nu pot veni la Veneţia. Printre altele, acesta îmi spune: „A venit aici o profesoară germană şi a vorbit despre lumină în concepţia ortodoxă. Am rămas fermecat!”. Asta mi-a ridicat mult moralul. Atunci îţi spun sincer, am rămas fără cuvinte – i-am zis să intre într-o biserică ortodoxă, să se gândească la tradiţia ortodoxă, de unde sunt datinile pe care le avem.
Nicolae Iorga, un cunoscut istoric român, spunea că un popor ce nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil ce nu-şi cunoaşte părinţii. Crezi că cunoaşterea istoriei nefalsificate i-ar ajuta pe italieni să se întoarcă la origini, la credinţa ortodoxă a strămoşilor lor?
- Foarte mult! Ar fi un lucru imens pentru Italia. Poţi să-ţi cunoşti părinţii adevăraţi mai ales în sud… În nord se simte diferenţa, pentru că acolo influenţa francilor a fost directă. În centru şi sud nu au fost influenţe, de aceea acolo, până la 1400-1500, în biserici mai existau iconostase, catapetesme ca în bisericile ortodoxe, dar au fost distruse după un conciliu. Chiar şi acum la Otranto se mai găsesc nişte mănăstiri ortodoxe năruite, dar nimeni n-are curajul să le renoveze! După mine, asta-i calea pentru italieni – dar trebuie să aibă mai întâi un contact cu Ortodoxia.
Ce influenţă crezi că are astăzi o mişcare precum ecumenismul asupra unui eterodox care doreşte să afle adevărul, biserica dintru începuturi?
- Ecumenismul e un pericol foarte mare… El tinde să şteargă identitatea. Şi, dacă s-au şters identităţile, s-a „reuşit” cel mai mare lucru! Cine are numai de pierdut, e doar Biserica Ortodoxă. Catolicismul are numai de câştigat, în orice caz. Ce vreau eu să zic e că dacă vinul e foarte bun, niciodată nu mă gândesc să pun apă. Beau mai puţin, dar beau numai vin. În schimb, ce face Ecumenismul e că pune o grămadă de apă într-un vin foarte bun!
- Dai deci de înţeles că Biserica Ortodoxă, prin participarea ei la Mişcarea Ecumenică, se diluează, îşi pierde esenţa?
- Da, şi dacă îşi pierde esenţa, începe să piardă teren, precum Catolicismul. Şi asta ar fi o armă a catolicilor şi protestanţilor împotriva ei… Să arate că şi ea se compromite, se rupe în sine însăşi…
Aceasta, pentru că un eterodox care vrea să vină la Ortodoxie, luându-se după teoria ramurilor propovăduită în Ecumenism, nu se va mai putea întoarce, căci va zice: „Toţi au adevărul. Adevărul e împărţit şi ici şi colo”.
- E adevărat. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar această teorie e o minciună, un fals. Oricine caută la rădăcină, mai adânc, îşi dă seama că nu e adevărată. E ca şi cu o creangă care se rupe de trunchi. Poate că ceva a rămas în Biserica Catolică, dar creanga ruptă se usucă, doar trunchiul rămâne verde… Poate că rămâne o frunză, aşa, poate că mai sunt şi oameni buni printre catolici, dar e o diferenţă imensă. Singura comparaţie între Ortodoxie şi Catolicism e cea între un arbore verde, plin de viaţă, şi o creangă ruptă, căzută jos. Iar protestanţii şi neoprotestanţii sunt şi mai rupţi… Dacă romano-catolicii ce vin la Ortodoxie le-ar arăta celorlalţi catolici acest lucru, poate că s-ar întoarce toţi grămadă. Să se gândească că toată Patriarhia Romei era unită cu celelalte patriarhii! Dar să renunţe la toate erorile ce le-au făcut între timp, la „Filioque” şi celelalte…
Deci tu crezi că singura condiţie de unire între Catolicism şi Biserica ortodoxă este ca Papismul să renunţe la toate inovaţiile lui?
- Da…
Încercări de unire au mai fost, de-a lungul vremii, la Lyon, la Ferrara…
- …dar atunci au fost numai motive politice. Cine cercetează bine, ştie ce i-a adus la unire. Constantinopolul era ameninţat de turci şi trebuia un ajutor militar – problema e că aşa nu se rezolvă nimic duhovniceşte.
Cum sunt  văzuţi sfinţi precum Marcu al Efesului sau Grigorie Palama în lumea catolică?
- Adevărul e că Sfântul Grigorie Palama e foarte apreciat. Dar nu de către cler, ci de către credincioşi! E foarte preţuit din pricina Filocaliei, căci Filocalia se citeşte. Mai sunt şi unii preoţi care îl citează şi-l propun pentru studiu. Dar ei nu spun că sunt diferenţe între ce zice el şi Catolicism. Asta-i problema – pentru că, dacă le-ar spune oamenilor, imediat ar fi asaltaţi cu întrebările şi, de aceea, ei ascund lucrul ăsta.
Poţi să spui două lucruri: sau că adevărul este în amândouă bisericile – dar asta nu stă în picioare, e infirmat de fapte ce dovedesc că adevărul e doar în Biserica Ortodoxă; sau să zici că Sfântul Grigorie Palama avea dreptate numai în unele puncte, unde îţi convine, iar în rest – nu. Dar nici asta n-are suport, căci şi acest argument, ca şi primul, poate fi combătut cu dovezi.
Cât despre Sfântul Marcu, există o carte, dar numai în franceză, „La falsification fatale” („Măsluirea mortală”), scrisă de un diplomat francez ce a adunat toate probele, demonstrând că Filioque e un fals; s-au contrafăcut scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale celor care au participat la Sinodul de la Ferrara. Şi acest om, fiind diplomat, a ştiut foarte bine unde să caute, cum să aibă acces la procesele verbale. Eu cred că şi părintele Romanidis a citit din cartea asta, dar problema e că nu-i tradusă în italiană. Cred ar fi foarte bine ca lumea din Italia să citească această carte.
- În încheiere, te-aş ruga să transmiţi nişte gânduri: un mesaj pentru ortodocşi şi credinţa lor, pe care tu ai cunoscut-o cu atâta zbucium, şi altul către catolici – şi nu numai, ci pentru toţi cei care vor să cunoască Ortodoxia.
- Pentru ortodocşi, mesajul e acesta: am văzut că Ortodoxia a păstrat şi păzeşte cu exactitate şi tărie duhovnicească o uriaşă comoară, tezaurul nesfârşit al Bisericii primare a lui Hristos – l-a ţinut întreg, nestricat. Pentru ortodocşi, ar trebui să fie o bucurie imensă că s-au născut în tradiţia asta, pe care trebuie să o aprofundeze mai mult. Să luăm, ca exemplu, cinstirea icoanelor – cei ce au murit pentru cinstirea lor, faptul că au murit pentru asta: atunci moartea lor are sens, deoarece aşa a ajuns până la noi intactă cinstirea icoanei. Şi a fost cu putinţă numai prin jertfa lor, pecetluită cu propriul lor sânge. Toate dogmele Ortodoxiei sunt pecetluite cu sângele mucenicilor şi mărturisitorilor, care s-au luptat ca ele să rămână neschimbate, aşa cum ne-au fost lăsate de Hristos în Evanghelia Sa. Şi pentru asta trebuie să mulţumim Ortodoxiei, că a păstrat până astăzi toate acestea intacte: cuvintele Sfinţilor Părinţi, slujbele, rugăciunile, liturghia. Dacă mă năşteam ortodox ar fi fost mai bine – dar eu m-am născut romano-catolic, iar în copilărie nişte întrebări de-ale mele n-au găsit răspuns. N-am avut ocazia să intru într-o biserică ortodoxă. Nu avea cine să­-mi dea răspunsurile.
Acum, mesajul meu către catolici, protestanţi şi ceilalţi care trăiesc în alte religii este că dacă caută adevărul, trebuie să cerceteze în profunzime Sfinţii Părinţi, istoria bisericească de la început, de la Hristos. Atunci nu ai cum să nu vezi că Ortodoxia a păstrat întocmai Evanghelia lui Hristos, poruncile şi învăţăturile Evangheliei, aşa cum ne-au fost ele date de către Iisus Hristos. De exemplu, astăzi, după masă, s-au împărţit acele bucăţele de pâine sfinţită (e vorba de rânduiala Panaghiei, ţinută în Sfântul Munte – n.n.) – lucru care îţi aduce aminte de înmulţirea peştilor şi a pâinilor din Evanghelie. Aşa ceva nu poţi găsi nici la catolici, nici la reformaţi – nicăieri. Înţelegi acolo ceva raţional, dar nu poţi să simţi, să cuprinzi toată energia ce se revarsă din aceste simbolistici. Pe catolicii din Italia, Franţa şi Europa, în general, cred că i-ar ajuta foarte mult să citească istoria lor adevărată, nefalsificată. Cred că au multe de învăţat şi de recuperat!
A consemnat Monahul Gherontie (Nica), Sfânta Mare Mănăstire a Sfântului Pavel, la pomenirea Sfântului Mucenic Eladie şi Sfântul Ioan Rusul – 27 mai 2009

[1] E vorba de adaosul romano-catolic la Simbolul Credinţei ce se referă la purcederea Sfântului Duh „şi de la Fiul”, caracterizat de părintele Rafail Noica drept „culmea rătăcirilor, într-un singur cuvânt” (cf. 15 nov. 2007, Alba-Iulia). (n.red.)
[2] E vorba de sudul Italiei, ce are până astăzi o populaţie de greci italienizaţi, regiune cunoscută şi sub numele de „Magna Graecia”. Ea a rămas până în sec. X-XI sub suveranitatea Imperiului Bizantin şi jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, până ce, o dată cu creşterea puterii politice a papalităţii şi a regatelor francilor, a intrat sub stăpânirea acestora. În această perioadă s-a produs şi o trecere (târzie, faţă de restul peninsulei), de la Ortodoxie la Romano-catolicism. (n.red.)
[3] Cf. Scrisoarea 43 din vol. V al Scrisorilor Sfântului Grigorie cel Mare – „Nimeni în Biserică nu are dreptul să-şi aroge titlul de episcop universal”. (n.red.)
[4] După Conciliul Vatican II (1962-1965), în Catolicism s-a permis folosirea oricărei forme de cult socotită potrivită misionar de către preotul congregaţiei respective. Astfel, în unele biserici romano-catolice de astăzi, există variante de misse (liturghii) slujite cu acompaniament de chitară sau pe alte ritmuri muzicale moderne. (n.red.)
Articol apărut în numărul 8 al revistei “Familia Ortodoxă”

Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu