„Unul din sfinţii închisorilor, doctor fără de arginţi care a făcut la Poarta Albă, Gherla şi Aiud 23 de ani, un om cu profundă credinţă în Dumnezeu şi cu o mare dăruire faţă de semeni. Vindecă pe subdirectorul închisorii Aiud, Mareş, de tifos, drept pentru care va avea voie să iasă oricând dorea din închisoare pentru a face rost de medicamente şi se întorcea cu sacii plini. Toţi îi cereau ajutor: colegi de suferinţă, gardieni, funcţionari şi rudele lor. Cunoaşte pe Veronica, fiica unui gardian, care e atât de impresionată de el încât îl aşteaptă 20 de ani pentru a se căsători, ceea ce au şi făcut în 1967, acesteia devenindu-i un adevărat „părinte sufletesc”.
În închisoare „uimea cu marea lui putere de muncă, uitând să mănânce, încât de multe ori cei apropiaţi îl hrăneau… Ţinea cu evlavie post şi dădea celorlalţi bucăţica de carne ce se întâmpla să vină mai totdeauna miercurea sau vinerea. La un moment dat s-a pus problema să fie eliberat, pentru buna lui purtare şi meritele medicale. Însă doctorul Uţă a răspuns: „Unde pot fi eu de mai mult folos, aici sau afară?”… Şi a rămas în închisoare. Îşi fabricase tot felul de instrumente chirurgicale, pense, bisturie, cu care făcea intervenţii chirurgicale cu mult succes. S-au întâmplat cazuri când mediciniştii din Bucureşti au venit la Aiud să înveţe de la el practică medicală”.
După eliberare a fost continuu urmărit de securitate. Mutat din satul unde fusese repartizat şi unde câştigase o mare faimă, la Bucureşti, pentru a i se pierde urma. „S-a hotărât de sus ca doctorului să i se dea un post în Bucureşti, ca astfel să i se piardă „aura”… Doctorul a cerut Spitalul 9, neurologia. Nu i s-a dat voie să-şi dea ultimele examene şi a fost ţinut astfel pe o poziţie mai umilă. S-a impus însă prin marea lui dăruire şi competenţă, încât era numit de toţi „doctorul cel mare”. Aşa şi-a săvârşit „alergarea”, în smerenie, rugăciune şi slujirea oamenilor. Prin pilda vieţii sale ne-a lăsat această mare învăţătură ca moştenire: de a face pentru aproapele totul, ca pentru Hristos” (Monahul Atanasie Ştefănescu, în „Fericiţi cei ce plâng”, p. 58).
„Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degeraseră picioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la alţii carnea de pe tălpi. Administraţia nu era acum în măsură să se ocupe de vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Uţă, ce „căzuse” tocmai când îşi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să meargă la Cluj după leacuri. El reuşi să aducă două geamantane de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul degeraţilor cu o pasiune deosebită. Am privit şi eu pe unii. El îi ungea cu nişte alifii galbene, îi pansa şi îi cerceta mereu. Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi după şase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram.
…Dar admirabilul doctor Uţă nu se mulţumea cu atât. El căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci tuturor deţinuţilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile lui. Cerea de la alţii, împrumuta, ducea înapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva. Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută mai mult acum. Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărţi. În temniţă, la câteva mii de deţinuţi, el era omul care se interesa mai mult de fiecare.
Era neobosit. Eram în temniţă câţiva preoţi, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn şi vin rănile celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Uţă. Şi el le făcea toate cu un suflet smerit, ca şi când era obligat să le facă. În lungul timp al detenţiunii mele nu am întâlnit un alt om atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările şi controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Uţă, acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de jertfă şi dragoste pentru alţii.
Târziu, în anii de eliberare, am auzit că s-a eliberat si Uţă, că s-a însurat şi e la Bucureşti, dar nu i-am aflat adresa şi n-am putut lua nici o legătură cu el. Am mai aflat doar că a murit.” (Pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, 2000)
Extras din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu